Gânduri
de speranţă într-o dezbatere deschisă a lucrărilor lui Larry Watts-1 decembrie 2014
Preda Mihailescu
1. Spaţiul
de joncţiune românesc
Cine a fost obişnuit cu gândirea
istorică care prevala în România pe vremea lui Iorga şi atitudinea
politicienilor de clasă ai acelei epoci, este conştient de faptul că istoria,
menirea şi forma de afirmare a poporului român sunt precondiţionate de aşezarea
la zona de confluenţă a trei mari spaţii de putere – cel Levantin (astăzi
Orientul Apropiat), cel al Occidentului Mijlociu, sau marele spaţiu germanic,
şi cel al întinderilor Euroasiatice de Nord – Rusia, în ultimele secole.
Situaţia crează funcţia – şi funcţia este aceea a unei articulaţii vii de
culturi şi imperii, articulaţie care riscă mereu iaraşi să fie strivită în
perioade de exerciţiu prea îngust al mişcărilor antagoniste generate de
polarităţile naturale dintre aceste spaţii. Pe scurt, când gorilele se
războiesc, România este sub presiune.
În perioada comunismului însă, noi am
crezut că însăşi regimul impus a făcut ca să fim de facto înghiţiţi de numai
unul dintre aceste spaţii, cel rusesc cu veşmânt sovietic. Era perioada în care
cetăţeanul de rând, mai inteligent sau mai prostuţ, era redus la acelaşi regim
de frică, zvonuri şi speculaţii în încercările de a înţelege contingentul. Este
adevărat că am trăit perioada de relativ dezgheţ a anilor '60, în care părea că
dialogul social se deschide, o anumită sferă de informaţie era posibilă, se
traduceau cărţi şi cine avea noroc putea chiar prinde un Köstler sau un Raymond
Aaron fără nici o repercusiune. Şi boicotarea planului de integrare CAER a fost
o realitate ce nu a putut fi trecută sub tăcere; iar discursul din dimineaţa
lui 21 August 1968 care ne chema la opoziţie şi rezistenţă a fost pentru mulţi
români un semnal spre acordarea unei şanse chiar şi sistemului comunist.
Aceasta şi cu lunile care au urmat nu puteau fi înscenări. Asta ştim – dar cum
se încadrau paradoxurile trăite în schema mai mare a luptelor de puteri,
această întrebare era inaccesibilă. În egală măsură trecerea abruptă după „mica
revoluţie culturala“ din 1971 către totalitarismul intern progresiv pe bază de
pishoza grandorilor şi, de fapt, a izolării dictatorului, acestea au fost şi
ele înregistrate fără multă posibilitate de a fi înţelese – si cui îi ardea de
a înţelege, când supravieţuirea costa deja atât efort?
2. Watts şi
recuperarea istoriei mari din perioada comunistă
Când am citit prima oară despre Larry
Watts în urmă cu doi ani buni, textul întâlnit părea să promită posibilitatea
unei înţelegeri mai fundamentate ale acelei epoci obscure şi determinante. Am
dedicat o lună de studiu a reacţiilor provocate de cărţile lui, pentru a decide
dacă există critici demne de luat în consideraţie, sugerând că lectura poate fi
vreme pierdută. Pe partea criticilor, răspândită, am găsit cascade de invective
şi verdicte dar nici un motiv obiectiv în afara unor mistificări şi asociaţii
ale lui Watts cu diverşi baubau pentru copiii mari. Când un renumit doct al
curentului a fost întrebat de proprii studenţi, cum poate să se afirme fără să
fi citit cartea, el m-a trimis către blogul unei visătoare necunoscute. Dânsa
citise cartea! Şi alături de exprimarea unei subiectivităţi răvăşite de
amintiri de pe vremea lui Ceauşescu, ea exprima în mod 'obiectiv' chintesenţa
cărţii prin formula „Watts minte în suveică“. Câteva luni mai târziu citisem
cartea, eram destul de entuziast de mulţimea de informaţii noi găsite şi … am
fost sancţionat de un tânăr întreţinător al unui blog de dialog, cu care altfel
mă aflam în relaţii destul de bune. Îl deranjase că nu îl vorbisem pe Watts de
rău, ceea ce pentru el echivala cu a fi un fel de adorator al aceluiaş
personaj. Când l-am întrebat ce îl deranjează în cărţile lui Watts … mi-a
răspuns că nu l-a citit, dar ştie că „minte în suveică“. Ce mic este Bucureştiul,
nu-i aşa? Si ce pasionaţi de opinii cu orice preţ sunt locuitorii lui –
indiferent de fundamentele acestora. De partea cealaltă am întâlnit, este
drept, şi vânători de criminali comunişti uşor suprainflamaţi; dar am întâlnit
oameni ca Dinu Giurescu, istoricul care a reuşit să păstreze o distanţă
elegantă faţă de excesele impuse în care s-au aventurat alţi carierişti
istorici, care au făcut stânga împrejur după 1990, devenind exegeţi ai
mistificărilor cu luxury brand label „suntem cei din urmă“, dar şi pe
fondatorul ICR, credibilul disident Augustin Buzura. La mijloc, pustiu şi
imposibilă comunicare.
Voi reveni la sfarsit asupra
surprinzătoarelor argumente, lipse de argumente şi falsificări de argumente,
precum şi a posibilelor implicaţii pentru societatea contemporană din ţară. Mi
se pare însă mai important aici să încerc să îmi expun modestul punct de vedere
privitor la relevanţa şi limitările informaţiilor strânse şi divulgate de Watts
pentru înţelegerea istoriei noastre recente, integrarea ei în întregul nostru
istoric şi mai ales învăţămintelor trase din consecinţe – aceasta fiind
nereprezentată în tomurile citite.
2.1 Autorul
şi firul roşu al istoriei recente
Watts este un copil al anilor '68 care
expune, pentru cine este dispus să se informeze, în mod inteligibil modul în
care interesul său pentru mecanismele războiului rece l-a purtat de la o
iniţială preocupare pentru Norvegia, să se concentreze asupra României. Acolo a
descoperit o serie de paradoxuri (relative la imaginea pe care o cunoştea din
occident) care au declanşat interesul său dăinuitor pentru România, care
durează deja de 30 de ani. În ciuda faptului că a picat în mod inevitabil în
mijlocul unui hăţiş de intrigi şi interese polare şi puternic antagoniste, faţă
de capcanele căreia probabil că nici un om nealineat cum este el – în ciuda
tuturor bârfelor desfăşurate a posteriori – nu are anticorpi suficienţi, deci
în ciuda diverselor capcane de parcurs, pot spune cu încredere că munca sa
metodică şi perseverentă a avut efectul de a redescoperi un fir roşu al
istoriei politice româneşti, îngropat de secretismul comunist şi de sistemul
unic de dezinformare prevalent. Despre acest fir roşu, aşa cum apare el în
„Fereşte-mă Doamne de prieteni“, voi vorbi aici scurt.
2.2
Dualitatea de la vârful puterii comuniste din România
Cartea ne revelă cu lux de dovezi şi
amănunte existenţa unei dualităţi de putere la vârful conducerii comuniste a
României, între două tabere antagoniste a căror luptă este înţeleasă şi redată
cu imensul avantaj al cetăţeanului distant şi impregnat de mecanismele
democraţiei: lupta dintre cei pe care i-aş numi cominternişti, latura
internaţionalistă a comuniştilor veniţi cu trupele sovietice, şi maoişti, cei
care au încercat continuarea politicii independente şi echidistante româneşti
clasice, aşa cum este ea dictată de însăşi condiţiile geopolitice menţionate
scurt în introducere, şi cei care au ales sprijinul chinez ca unica soluţie
pentru compensarea presiunii colonialiste sovietice. Ulterior, maoiştii au fost
numiţi cu evidente scopuri denigratoare „naţional-comunişti“, denumire
dominantă până astăzi şi care se indeletniceşte cu argumentaţii
batracian-lunecoase să distragă definitiv atenţia de la elementul comunist
punând accentul pe un element naţional derizoriu – naţiunea nu a fost
respectată, nici nu a creat mişcarea, deci nu există nici cea mai mică
îndreptăţire pentru acest joc de cuvinte. Maoişti – deviaţia a început să îşi
arate forma în mod public sensibil după mica revoluţie culturală din 1971. Un
Maoism aparte, la fel cum în occident a existat un maoism aparte la care adera
şi Barosso la vremea sa: amândouă mişcările au pornit de la o aliniere iniţială
la Mao, şi au urmat apoi drumuri profund diverse, şi aşa cum aceasta nu ne
impiedică în cazul occidental să menţinem termenul, cred că în cazul român
născut dintr-o reală tendinţă de 'revoluţie culturală', nu se poate considera
termenul ca deplasat. Eu îl voi folosi aici, fără pretenţia ca alţii să îl
preia, ci din incapacitate funciară de a vorbi de un naţional comunism fictiv,
la unison cu galeria. Recunosc de asemenea că termenul se aplică prost la
perioada crucială a mişcării de emancipare a puterii comuniste române de priză
sovietică, în anii 50-60. Dar pentru scopul restrâns al acestui context se
poate accepta, eu neridicând de fel pretenţiile unei analize de specialist –
doar acelea ale unui cetăţean activ, care nu mai poate accepta polarizarea
destructivă a societăţii româneşti, şi îndeamnă la defrişarea unui teren solid
de dezbatare inteligentă, argumentată şi controlată.
2.3 Lupta
pentru suveranitatea statală
Rezumând opt sute de pagini într-un
paragraf, firul roşu despre care este vorba, se revelă dintr-o serie
covârşitoare de surse desecretizate, din nouă ţări (dacă nu greşesc), pe care
în nici un chip nu le-ar fi putut fabrica un serviciu chiar mai potent decât
cele româneşti, cu scopul de a crea o imagine atât de coerentă. El revelă
următoarele: comuniştii români – aceiaşi care au urmat îndemnurile lui Stalin
şi au creat gulagul românesc, lucru pe care ca român nu îl pot trece cu vederea
– au pornit din anii '50 un program de distanţare inteligentă de sovieţi,
eliminând pe rând armata de ocupaţie şi apoi chiar şi infiltraţia kaghebistă,
apropiindu-se de China ca element de contrapondere, refuzând vehement vestitul
program de integrare caeristă, care reducea ţara la un producător de grâne (rol
pe care cealaltă parte de Românie, Basarabia, l-a jucat în uniune), şi
culminând cu faimosul program din Aprilie al lui Dej. Încercări de apropiere şi
încurajare a altor state din bloc să sustină o politică de suveranitate
similară, au primit un oarecare ecou doar de la Tito, desigur, şi din
Cehoslovacia. Programul de atitudine alternativă pe plan politic internaţional
marcase în anul 1968 deja numeroase succese, pe care nu le voi enumera aici, şi
care se găsesc documentate în carte. Menţionez că unele dintre ele pătrunseseră
'în şoaptă' în conştiinţa socială, şi îmi erau oarecum cunoscute, fiind
confirmate, aproape spre surprinderea mea, de documente. Altele mi-erau necunoscute,
dar mergeau în aceeaşi direcţie: implicarea în criza Cubei, despărţirea
Germaniei, pacea încercată la Paris, apoi legătura dintre America şi China,
etc. Cartea ne informează gradual de reacţiile violente de la Moscova, de
nemulţumirea crescândă încă de la începutul anilor '60 – poate chiar mai
devreme – şi ne documentează apoi acribic efortul susţinut şi învingător de
discreditare prin dezinformare, care a făcut printre altele ca pe la sfârşitul
anilor '70 să se răspândească ca un foc de paie mitul conform căruia România de
fapt a fost mereu sub control, că juca un joc acoperit precum momeala dintr-o
capcană pentru … furt de tehnologie. O aberaţie care a prins pe fundalul de
indiferenţă generalizată. Dar o aberaţie pentru care nu era nevoie de o profundă
informare la surse, informare imposibilă la acea vreme, pentru a o refuza ca un
evident act de recuperare: cine are doar în minte violenţa necontrolată a
discursului lui Ceauşescu din dimineaţa lui 21 August şi toate pregătirile la
rezistenţă activă care au urmat în mod deschis în toată ţara, nu poate fi
minţit sau indus să îşi închipuie că o astfel de reacţie putea fi o scamatorie
premeditată, pentru a induce propria populaţie în eroare … în timp ce, vezi
Doamne, michiduţă era puternic aliniat şi nu făcea decât să îşi joace un rol
trasat de la centrală. Nu a fost aşa – şi datorăm investigaţiilor lui Watts nu
atât revelarea unor lucruri care sunt verificate profund în mod empiric de
experienţa tuturor, ci faptul că ne revelă luptele dramatice de putere care se
desfăşurau în fundal, fiind, ele, inaccesibile muritorilor de rând.
2.4
Pygmalion comunist
Deşi dezastrul ce a urmat este
suficient prefigurat în „With friends like this“, Watts a dedicat acestei teme
o a doua carte, „Cei dintâi vor fi cei din urmă“, carte pe care am citit-o
deasemeni în întregime, fără a înregistra un efect la fel de profund ca după
prima carte. Privitor la dezgheţ aş
rezuma şi mai succint prin remarca surprinzătoare, că în chintesenţă ultimii 20
de ani de dictatură comunistă din România par să se rezume – abstracţie făcând
de rolul puterilor externe – la un fel de experiment Pygmalion, mai dramatic.
Persoana inteligentă a comunsimului român şi fără îndoială unul din principalii
artizani ai traseului de suveranitate, Ion Gheorghe Maurer, neputând să se
propună ca preşedinte, din cauza originilor sale atât neproletare cât şi
nenaţionale a gândit să influenţeze prin cel pe care îl cunoaştem, indirect,
continuarea politicii începute. Şi nu a reuşit – are loc o crescândă dezvoltare
a laturii paranoice a noului dictator, care pare că se autoizolează: nu vom şti
niciodată pe deplin, în ce măsură la această izolare cu consecinţe ucigătoare
pentru ţară, a fost intelectul redus al protagonistului de vină, şi în ce
măsură acesta a fost ajutat. Watts ne redă
un moment crucial de influenţare: accidentul de maşină al lui Maurer din
1974, pentru care el l-a facut pe Ceauşescu răspunzător – reacţionând cu totala
retragere din decizii şi deci izolarea în sens invers. Documentele menţionate
de Watts par să sugereze că accidentul a fost ordonat de la Moscova.
3. Recepţia
cărţilor lui Watts şi problemele interculturale.
Mă opresc aici cu discuţia firului roşu
descoperit de Watts şi continui cu unele opinii personale. Părerea mea este că
societatea românească nu a început încă să dezbată înţelegerea faptelor care
ne-au fost revelate, dar în momentul în care totuşi discuţia onestă şi deschisă
se va declanşa – ea nu mai poate fi sufocată mult timp – ea va persista multe
decenii. Decenii în care românii vor ridica întrebările de rigoare, vor relua
propriile investigaţii şi vor digera faptele, resituându-se. Să ne
gândim doar la faptul că revoluţia franceză se mai repune în discuţie până în
zilele noastre, că Napoleon era în secolul 19 încă un erou, apoi în secolul 20
a intrat în învăţământul francez mai mult ca un criminal, tineri francezi
descoperind cu surpriză în Anglia sau Elveţia şi Italia, că în acele ţări care
s-au aflat în război cu Napoleon, astăzi se vorbeşte cu mai multă dezinvoltură
de contribuţiile la evoluţia politică si socială aduse de el, decât se vorbea
în şcoala pe care au absolvit-o. Să nu ne mirăm dacă timpul merge în meandre!
Personal îmi doresc de mai mult timp să
particip la o discuţie echilibrată, căci am o cantitate de critici şi rezerve
faţă de oponenţii lui Watts care s-au arătat a fi inaccesibili dialogului în
felul următor: Dacă încep prin a afirma aprecierea lucrărilor sale, reacţia
exprimată a protipendadei Bucureştiului a fost mereu aceea de dispret şi
atacuri ad hominem, ea forţându-mă într-un fel de rol aiuristic, de admirator,
deci de decerebrat care nu poate decât să calomnieze – cum se face – sau să
admire ca boul, pe româneşte spus. În mod evident că în faţa unui lung şir de
atacuri directe la persoană, insidioase şi autosuficiente, poziţia mea este una
de opoziţie – şi aşa nu se ajunge niciodată la discuţia adevăratelor
probleme.
3.1 Iluzia
unei tentative de recuperare.
Prima problemă pentru români, nu este
una a lui Watts, dar este o problemă foarte reală. Aici este cazul să precizez
că am depăşit pragul celor 40 de ani de deşert al emigraţiei, şi mă simt în
înţelegerea libertăţii mai apropiat de Watts. În plus am lucrat 20 de ani în
criptografie şi securitate informatică şi în aceşti ani am numeroşi colegi care
lucrează pentru NSA, şi se ştie în comunitate, alţii au fost angajaţi de
serviciile analoge din Canada sau Germania, mult după ce ne cunoscusem la
conferinţe, ca cercetători academici. La BSI în Germania am fost invitat de
câteva ori şi am avut colaborări pe teme în care am expertiză: toate aceste
lucruri se petrec foarte firesc, şi când le-ai trăit, eşti liber de întrebări,
cumva fireşti, de la care porneşti. Întrebări de genul cum se poate, şi ce
interese are acela, cum mă va urmări, şi alte griji care nu sunt total deplasate – dar care sunt totuşi în afara
contextului: există un spaţiu liberal de interacţiune absolut nealterat. Până
la un punct, aşa văd că a acţionat şi Watts – până la punctul în care,
înconjurat de contextul românesc, greu să îţi închipui cum se mai apară de
bănuita cronică ambientă. Dar el este American născut, eu sunt emigrant,
refugiat.
Spunând acestea, eu conced câteva
lucruri care bănuiesc că au jucat un rol foarte important în recepţia haotică
şi polarizată a producţiilor lui Watts. Iată care sunt acestea.
3.2 Înțelegerea
unor probleme circumstanțiale ale lecturii
A. Am înțelegere pentru faptul că o persoană care a trăit toată perioada
comunistă până la capăt în țară și după aceea nu a avut privilegiul să se
refacă într-un sistem democratic sănătos, cu checks and ballances cât de
cât funcționale, la citirea cărții lui Watts va fi fost continuu tulburat de
amintirile încă vii ale anilor '80 de pomină, frig și sărăcie, reacționând cu
indiferență suverană la informațiile cutremurătoare care nu schimbă istoria, și păstrând
impresia apăsătoare că aici cineva căuta să o facă să își schimbe opinia despre
acei ani și acel regim. Este fără îndoială cazul primei categorii dintre
cei care au citit cartea și au exprimat pe baza lecturii o opinie critică devastatoare. Anii de frig și sărăcie și nu
spusele lui Watts dominau aportul celei care a adus în lume (mai precis:
pe blogul său) ominoasa expresie „minte în suveică“, expresie care a făcut școală, fără să
aibă mare legătura cu opusul în cauză. Legătură pe care nimeni din cei care
ulterior au folosit-o nu a încercat să o explice sau stabilească prin
argumente. O reacție viscerală, deci. Domnul Opriș încearcă aici o
interpretare: Watts ar face un fel de 'propagandă' ca o banda de magnetofon 'nastro
senza fine', în buclă deci. Vai! Conced de asemeni că ani de propagandă
violentă sensibilizează creierul și nu mai auzi decât propaganda, chiar și
atunci când de fapt se exprimă niște fapte argumentate, foarte importante. De
fapt am remarcat deseori în cadrul unor
dialoguri în România, că în afara unui consens necondiționat, bănuiala de
propagandă sau manipulare se naște spontan și absolut indiferent de osteneala
investită pentru a semnala empatie și a argumenta faptele cu atenţie. Cine este
în măsură să judece acest fenomen? Atâta tot că el este
profund nociv și potrivnic unei evoluții restabilizatoare, și de aceea trebuie
să facem efortul să îl depășim. Recunosc spășit că eu am avut o perioadă de mai
bine de zece ani în care mă simțeam agresat … de reclama de peste tot, și
ajunsesem chiar să o compar cu o propagandă comunistă: mă agresau nudurile și
mă agresau mușchiuloșii cu dinți strălucitori care îmi umileau în mod voit
prezența fizică nesemnificativă. Până când am decis să contraatac și am
petrecut câțiva ani în care propagam unde vrei și unde nu vrei înlocuirea
reclamei cu plachete cu poezii și cugetări profunde; odată ce mi-am concedat aceasta reacție absurdă s-au dezvoltat suficienți
anticorpi ca să pot să percep pe deplin diferențele semnificative dintre
propaganda comunistă și agresiunea reclamei. Nu suntem imuni. Cu Watts însă se
petrece alt lucru: el scrie cu o temă precisă în minte, care este nedreptatea
de care a suferit România ca răspuns la drumul suveran trasat în anii '50.
Crescut într-un sistem cu checks and ballances care conferă o IMENSĂ
relaxare față de posibilitatea ca cineva să gândească că zicând A și
nemenționând B ai avea intenții ascunse, căci oamenii sunt obișnuiți că nu
funcționează lucrurile așa, el sunt convins că nu și-a pus problema vreunei
lipse de critică împotriva crimelor personajelor sale principale. Dimpotrivă, acestea sunt
cunoscute, noi acum discutăm altceva, asta este atitudinea. Am avut
și eu din când în când pe parcursul celor opt sute de pagini tresăriri de genul
„cum poți să vorbești în acest fel de Dej care a instaurat lagărele și canalul,
de Ceaușescu care a dus țara de râpă?“. Dar doar momente scurte, căci am 40 de ani
de deșert în spate. Și vă mărturisesc, vorba bancului, 'se poate, eu am
încercat și se poate'[1]! Se poate citi urmărind intenția în care
a fost scris, și construcția argumentelor, și fără a te lăsa antrenat în dubii
și îndoieli. Realitatea este că autorul se abține vizibil de la interpretări
subiective și urmează acribic preceptele unei anumite școli jurnalistice și
istoric-științifice care impune să lași să vorbească sursele și faptele. Dar
este la fel de adevărat că nu poți elimina subiectivul, și dacă nu ai
capacitatea să elimini din minte întrebarea încăpățânată 'și ce vrea el aici să
îmi demonstreze despre Dej, sau Bodnăraș sau Ceaușescu? Că au fost îngeri?',
atunci remarci tot timpul că omul are un ton al povestirii, care face să crească, în ciuda voinței sale, niște mici
John Wayne balcanici printre rânduri. Dar vă afirm cu stăruință – asta nu este
mai mult decât un produs natural al lipsei sale de experiență literară, focusul
fiind altul; deci să acceptăm focusul de
facto. Să aduc aici un exemplu: în Germania de vreo două decade
încoace a devenit posibil să se vorbească liber despre Dresda,
Hamburg, milioanele de femei violate de învingători, și alte masive suferințe
de război ale nemților. Așa ceva este posibil pentru că s-a atins încrederea că
discuția acestor fapte nu va mai fi folosită practic de nimeni pentru a pune în
discuție crimele de război făcute de propria nație. Desigur, este un context
profund divers. Dar are în comun tocmai faptul că în contextul nostru este
folositor să atingem maturitatea cu care discuția luptei curajoase, totuși, a
dictatorilor maoisti, cu starea de colonizare externă să poată fi privită total
distinct de discuția crimelor lor împotriva nației.
B. Conced de asemenea faptul că traiul în România al d-lui Watts nu poate
să nu fi lăsat unele impacte și în construcții de detaliu. Aici iarăși am un
avantaj: nu îmi sar în ochi detalii care sunt poate alegeri conștiente legate
de persoane în viață, să nu lezezi pe cutare, să eviți o concluzie care se
impune. Nefiind expert, nu exclud nici posibilitatea unor scăpări voite sau
neatente – vă pot însă confirma că nu am predat curs după o carte lipsită de
greșeli. În matematică. Deci, est modus in rebus. Afirm însă că adevărul
cărții este solid și bine sprijinit de surse – și aceasta suportă chiar și mai multe erori. De
aceea cei care afirmă frontal că Watts minte în suveică, cu accentul nu pe
recepția lor subiectivă, ci pe o presupusă minciună de fond în enumerarea
faptelor, sunt ei înșiși în eroare – o eroare care poate fi cel mult explicată
prin constelația complexă de lectură discutată în A. Dacă nu cumva este vorba
de ceva mai mult, poate chiar o agendă privată de apărare a unor privilegii
trecute sau actuale: și asta se poate întâmpla, dar cred că este cazul mai
puțin frecvent, în ciuda poate a aparențelor. În acest context aș mai remarca, privitor la
textul propus recent de dl. Opriș și care se deschide cu îndrumarea ușor
paternalistă (cel puțin în spiritul german în care
trăiesc) îndemnându-ne să acceptăm ca un fapt opinia sa, că „De la
început se cuvine să precizăm faptul că autorul acestor cărţi este cunoscut în
SUA drept un promotor a două mituri româneşti: cel al mareşalului Ion Antonescu
şi cel al lui Nicolae Ceauşescu”. America este o jumătate de continent, și chiar
în condițiile de minimă atenție la adresa temelor românești, este ușor abuziv
să sugerezi că America se afirmă într-o singură suflare la adresa lui Watts.
Fals – nu mă îndoiesc că au fost create cercuri în care opinia emisă de dl.
Opriș este vehiculată. Dar există și alte cercuri, care au alte opinii. Cert
este că am citit în revista publică de studii istorice ale CIA, o recenzie
excelentă a cărții lui Watts, o recenzie lungă și argumentată, de un specialist
ce scrie din perspectiva globală fără a fi în mod evident implicat în lupte
românești de bucătărie; și am citit și alte reacții internaționale pozitive. La fel cum cunosc oameni în America care
împart aceste puncte de vedere – pentru a cita pe autor, „încet cu pianul pe
scară”! Să nu pornim cu concluzii gata făcute, încercând cu tot dinadinsul să
le demonstrăm.
C. În final, având în vedere toate cele discutate mai sus,
conced faptul că vorbim de o discuție încă neîncepută asupra consecințelor
epopeii comuniste și de reintegrare
a României pe picioare solide în spațiul de joncțiune cu zone de putere, în coordonatele firești ale devenirii sale.
Vorbim de un discurs care
abia poate începe și va dura încă câteva generații – câte generații de
sacrificiu, nu-i așa? Dar dacă oricum va dura, nu este timpul să începem? Căci un
lucru este cert, și pentru cei care astăzi pot crede că au sub control
generarea de opinii, Merkel, Obama sau alții mai mărunți și dâmbovițeni, în
zece sau douăzeci de ani ei nu vor mai avea nici un control asupra modului în
care va fi perceput și discutat aportul lor la dezvoltarea societății – deci
poate este bine să avem încă de pe acum aceasta perspectivă în minte, când ne
lansăm în discuții!
4. Problema ce rămâne din cărțile lui
Watts
După aceste precizări ajung la ceea ce este problema mea centrală în privința cărților lui Watts, și aici le am pe amândouă în vedere. Din ele dezastrul ceaușist reiese, cauzal, destul de simplu și credibil: experimentul Pygmalion al lui Maurer a eșuat, din proprie inițiativă sau ajutat, Pygmalion a rămas singur și psihopat, iar ceea ce a început ca o luptă pozitivă de suveranitate bine îndreptățită a sfârșit prin însingurarea și izolarea țării între cele două blocuri, lipsa de suport de la Americani și boicot din partea Moscovei, care distrugea prin dumping toate firavele cuceriri de piețe în lumea a treia ale României. Lupta cu morile de vânt și-au asumat-o conducătorii maoiști, frigul și foametea le-au resimțit întreaga populație în mod nemijlocit, iar după căderea comunismului au ajuns să realizeze și cea mai durabilă daună, aceea de care noi în exil începuserăm să ne dăm seama deja de la mijlocul anilor '80: anume, nimicirea imaginii internaționale în mare parte prin calomnii desfrânate la care nu există putere care să replice. Ceea ce în realitate era produsul unei epopei a comunismului se stiliza în picături homeopatice, dar cu o țintă precisă, ca un produs legat mai degrabă de niște pretinse tare ale întregului popor. A discuta implicațiile încă actuale ale acestei părți, nu este ce mi-am propus aici. Problema la care m-am referit însă este aceasta: oricât de valide și important de reținut sunt faptele, prea ușor este adus cititorul într-o situație de regret vecină cu victimizarea. Aceasta este nociv. Căci scopul oricărui popor este să își realizeze menirea posibilă în contextul său cultural și geopolitic, dar mai ales să trăiască în pace și relativă securitate. Pare că acest scop alunecase pe plan secundar – afirmarea unei poziții independente pe plan internațional devenise aproape scop în sine, și pentru faza a doua, în care ar fi trebuit să se poată profita pe plan național de fructele acestei afirmații, a trebuit să se descopere că … am ramas total descoperiți.
Am spus că am o problema cu Watts la aceasta
temă. Da, în măsura în care în mod involuntar el ar putea alimenta același lent
fatalism autovictimizator de care se face abuz uneori în Romania – cred că este
ceea ce unii observatori ca dl. Opriș îi impută ca și când ar fi însuși
proiectul său. Nu este. Este doar atâta, un efect colateral. Sunt convins că el
nici nu a avut în vedere acest efect colateral, și nici nu este persoana
chemată să fi pus accentul asupra iresponsabilității care rezidă într-o frondă
care nu este gândită până la capăt. Nu sunt politician, ca cetățean nu aștept
de la conducători să hrănească egoul populației cu motive de mândrie
periculoase, ci aștept o politică curajoasă, da, dar realistă. Situația
continuă să fie gravă și de aceea consider că aspectele care nu sunt abordate
de Watts trebuiesc discutate de societate – și aceasta în spiritul concluziilor
pentru viitor. Căci nu este timp pentru reacții din ciclul 'după război mulți
voinici se -arată'. Am moștenit nu numai situația la eterna confluență a celor
trei spații, dar acum și consecințele de imagine ale aventurii maoiste. În loc
să continuăm țap-ispășitoreala, este timpul să privim problemele frontal și să
găsim drumul pentru a recupera o existență națională echilibrată și realistă,
care într-un târziu va deveni atunci și prosperă.
5.
În loc de încheiere.
XXXX Pentru mine Larry Watts reprezintă un tip de American din care am mai
cunoscut, în industrie și în Academie – curios, optimist, impregnat instinctiv
de câteva valori reale ale Americii, și cu o anumită doză de aventurier în
căutarea unor adevăruri încă necunoscute sau neînțelese. Aceste trăsături
proprii, împreună cu un stil de lucru analitic, care cere autorului să se
retragă în planul al doilea, lăsând documente și actorii istoriei să vorbească
– desigur căutarea și coordonarea documentelor fiind lucrarea majoră a
autorului. Cine își închipuie că această muncă este simplă, sau că ar fi
suficient să ai banii necesari pentru a o realiza, își face iluzii. Am discutat
mai sus faptul că receptia meschină si deseori tendenţioasă a criticilor săi ar
putea în mare parte fi explicată prin faptul că numeroși dintre ei au încă prea
puţină distanţă faţă de evenimentele trăite și nu pot suporta perspective şi
roluri multiple pentru dictatorul pe care îl știu răspunzător pentru perioada
dură a anilor 1980.
Nu este totuşi suficient ca explicaţie. Există nişte motive, ridicule dar
repetitive, care ne fac să ne închipuim şi ceva motivaţie iraţională şi de castă
în toate aceste atacuri. Am menţionat că voi discuta unele motive de acest fel.
Mă distrez în mod deosebit când mi se întâmplă să citesc aproape verbatim,
pentru a cincea oară poate, aceeaşi insinuare pretins nesemnificantă, şi
exprimată subiectiv, dar mereu cu aceleaşi cuvinte: spre exemplu “Nu ştiu dacă
Watts a scris cărţile respective sau a fost „ajutat” de Ioan Talpeş”. O mirare aparent inocentă, care aruncă o
calomnie pe tapet, dar caută să evite confruntarea directă, prin aerul
colateral cu care se face afirmaţia. De fapt vorbim de o acuză voalată a unui fel de plagiat pontist. Cei ce o
vehiculează, dacă nu ar fi preluat-o în mod negândit, ar realiza cât de ridicul
este să pretinzi că în strângerea meticuloasă a surselor desecretizate în opt ţări,
un pasager demnitar român poate fi de orice folos. Ba chiar, în măsura în care
concluziile şi deci sursele lui Watts sunt defăimate, ar trebui să credem că
acel demnitar român a reuşit chiar să plaseze documente false, în număr de opt
mii, în toate aceste ţări. Veţi fi de acord cu mine că aceasta şi similare încercări de discreditare
sunt cel puţin meschine. Ca Român însă, mă întreb în primul rând: de ce? Trecând peste un şir de răspunsuri
facile, legate de conflicte evidente de interese – Watts a dezvăluit desigur
multe rotiţe necunoscute pentru care poate unii oameni în viaţă se mai simt răspunzători
– ajung la un răspuns la care eu nu m-am gândit de la început. Printr-un proces
mai complicat de evenimente, s-ar putea ca Watts – fără a pica în problemele
mentale ale eroului cărţii sale – să fi devenit prada unui proces de izolare,
sau lipsă de ancorare uşor similar. Mai precis – realităţile pe care el le dezvăluie au fost neglijate, ba
chiar negate o perioadă de vreme în America.
Astăzi, se prea poate ca să nu fie suficientă baza documentară impecabilă.
Americanii spun “if it ain't broke, don't fix it”, opiniile răspândite de
dezinformarea de 30 de ani mai funcţionează, în ciuda cărţilor lui Watts. Este
un fapt. Watts a revelat adevăruri incontestabile – rămâne însă o obligaţie
colectivă, la care au de contribuit Românii: adevărul nouă cunoscut, şi de
Watts redat fundamentat, trebuie acceptat în America ca o viziune care să fie
importantă, utilă pentru ei. Pe scurt, mai trebuie şi bine vândut. Aşa şi doar
aşa vom putea să îi mulţumim cu adevărat lui Larry Watts şi să profităm cu adevărat
de interesul pe care ni-l arată. XXXX
Închei aici aceste note de discuție – răspund pentru ceea ce am scris,
pentru o temă atât de vastă însă, sunt conștient că ceea ce nu am scris și mai
ales ceea ce nu știu, rămâne partea predominantă. Sper în consecință în lectura
binevoitoare a cititorilor și ajutorul în extinderea ideilor spre scopul
deschiderii unei dezbateri fructuoase. Ar fi util să îl avem și pe Larry Watts
între noi – sunt convins că suportă voios atacuri deschise și argumentate și ne
poate ajuta în a situa mai bine poziția lui. Poate chiar cu rezultatul de a-l
ajuta să fie mai ferit de influențe de orice fel și mai util deci în bunele
sale intenții.
[1] Dacă
nu cunoașteți bancul, vă rog să îmi spuneți căci este unul dintre bancurile
românești, geniale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu